VORBEȘTE ROMÂNEȘTE. Cum ne-au învățat limba ambasadorii Franței și Marii Britanii: „Dacă nu vorbesc română, atunci nu mai sunt credibil”. VIDEO

Să ne vorbească limba este „un semn de respect”, ne arată, într-o română perfectă, Excelențele lor, Philippe Gustin și Martin Harris,cei mai cunoscuți „vorbitori diplomatici” de limbă română. Un gest firesc, de bun simț, în fața căruia noi, vorbitori nativi ai unei limbi care nu este una de circulație internațională, ne putem pleca.

Cu ambasadorul Franței, Philippe Gustin, nu am vorbit despre Schengen, ci despre gestul său, pe care diplomatul francez a considerat că îl datorează României: să îi învețe limba țării în care a fost numit ambasador. O chestiune de respect, spune oficialul, care a luat, la fel ca omologul său englez, lecții de română. Cu Martin Harris nu am vorbit despre românii din Regat, ci despre faptul că, astăzi, ambasadorul ne vorbește impecabil limba, ne citește versurile și ne știe expresiile. De parcă ar fi român.

În rândurile de mai jos, vă invităm să îi cunoașteți pe ambasadorii Philippe Gustin și Martin Harris altfel. Ca vorbitori și misionari ai limbii române.

Foto: Gândul

Ctește și alte povești din campania VORBEȘTE ROMÂNEȘTE:

– Povestea Monseniorului Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română: „La schimb, el m-a învățat limba sfinților”

– Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate

– Povestea copilului pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune

– Cărturești se alătură campaniei inițiate de Gândul. Cărțile de pe raftul dedicat limbii române

– Profesoara care a renunțat la salariul și mașina de serviciu de la multinațională pentru a-i învăța limba și literatura română pe copiii din Apuseni

– Un nigerian, un yemenit și o franțuzoiacă. Povestea medicilor străini care vorbesc perfect românește. Un singur cuvânt le lipsește din vocabular: ȘPAGĂ

Episodul francez: „Dacă eu nu vorbesc limba română, atunci nu mai sunt credibil”

Când i-am transmis lui Philippe Gustin, ambasadorul Franței în România, invitația de a ne împărtăși experiența lui de vorbitor de română, a zis imediat DA. Și a zis în română. Inițial, înțelegerea cu el a fost ca fiecare să vorbească în limba lui maternă, dar la reședința sa de lângă Biserica Amzei ambasadorul s-a răzgândit. Și a decis să facă un exercițiu de conversație și să vorbească în românește, pentru a-și arăta prețuirea pentru 1 Decembrie și limba română.

Prima dată când Philippe Gustin ne-a auzit limba a fost în 1993. Venise în concediu în Maramureș. De învățat însă, a început să o învețe când a aflat că va fi numit ambasador. Așa i se pare normal, spune: „foarte normal”. „Am trăit în patru sau cinci țări și întotdeauna am învățat limba locului în care am fost. Este normal”, răspunde ambasadorul în română.

„Pe de altă parte, știți că România este o mare țară francofonă și este pentru mine foarte important să învăț limba română, pentru că eu sunt un ambasador care întotdeauna a explicat că este foarte important să înveți limba franceză – și eu nu vorbesc limba română. Atunci nu mai sunt credibil„. Atât de simplu. Întoarce favoarea unui popor mult timp francofon/francofil, pentru care a fost mult timp de bonton să vorbești franceză sau cu franțuzisme.

„Profesori de română” – Lucian Boia și Cristian Mungiu

Ambasadorul Gustin vorbește o română foarte plăcută. Spune cuvintele rar, de frică să nu greșească. Își spune povestea românească frumos și atent. Un singur cuvânt îi face probleme la pronunție: când. Tot ce iese la fiecare încercare este „chint”.

Primul „când” a fost așadar în 1993. Îl întreb dacă a găsit, la acel prim contact, asemănarea cu franceza: „Da, este o limbă latină, pe care este ușor să o înțelegi. Să vorbesc este puțin greu”. Râde și dă din cap, așteptând parcă înțelegere. „Cred că limba franceză și limba română sunt două limbi foarte apropiate și, de exemplu, gramatica română este foarte logică. Eu înțeleg (gramatica, n.red.), dar când vorbesc uit toate regulile. „Știu că fac mult, mult, mult greșeli și este o problemă pentru mine, pentru că știu exact când sunt greșeli”. Unde mai pui că, spune el, își dă seama de fiecare greșeală, de parcă ar fi un spectator la propriul exercițiu lingvistic.

Al doilea „când” a venit 19 ani mai târziu, în 2012. Când a fost sigur că va veni în România în locul lui Henri Paul, Philippe Gustin și-a căutat profesor de română. „Am avut 10-15 ore în Franța, înainte să sosesc aici, în România. După – am avut aproape 20 de ore”. Maximum 35 de ore pentru a învăța limba română. „Gata”, și trage o linie imaginară.

În Franța, a învățat mai mult gramatica. În România, a „pipăit” cuvintele. Pe urmă le-a cunoscut, acum le poate vorbi.

Foto: Gândul

„Am avut un profesor la Paris, un român ce locuiește acolo de mulți, mulți ani și este un gramatician. Cu el nu am vorbit foarte mult. Mi-a explicat gramatica română precis, foarte bine, dar nu am vorbit. Am început să vorbesc abia aici, în România”. În țară a continuat lecțțile de română cu o profesoară ce predă franceza la Institutul Francez.

Nu a avut mult timp, doar 35 de ore, și spune că, informal, exersează constant „Am învățat cu partener. Călătoresc foarte mult în toată țara și am ocazia să învăț limba română cu toată lumea”. Unde mai pui că se uită zilnic la televiziunile de știri, citește ziarele noastre și ne vede filmele. De altfel, spune despre sine că e fanul noului val al filmului românesc, apreciindu-l pe Cristian Mungiu și al său „După dealuri”.

Mai mult, citește în română. Și a început cu Lucian Boia, „De ce România este altfel”: „Din fericire, am putut să o citesc în limba română, pentru că nu este într-o limbă străină, este numai în română și este o carte foarte interesantă pentru un ambasador”.

Spune că nu a stat cu dicționarul sau cu Google-ul în față. „Am citit această carte într-o noapte, foarte repede și fără dicționar, fără nimic. Nu sunt sigur că am înțeles tot, dar aproape”.

Ca să își exerseze conversația în română, a ales să își susțină discursurile în românește.

Primele cuvinte și misterul lui „imediat”

Probabil vă întrebați dacă lecțile pe care le iau ambsadorii când învață o limbă străină se desfășoară altfel decât s-a întâmplat în cazul fiecăruia dintre noi, atunci când, în primii ani de școală, ne-am familiarizat cu o limbă străină. Se pare că sunt la fel. Ambasadorul Franței a început de exemplu cu aceste expresii: „E foarte ușor: ‘Eu sunt român”, ‘Locuiesc în București””.

Spune că i-a fost greu – și îi este în continuare – să înțeleagă diferența dintre „obosit” și „bolnav”: „Nu știu de ce, dar este pentru mine foarte greu să fac diferența”. O altă problemă o reprezintă și cuvântul „imediat”. „Când cineva spune ‘imediat”, este sigur că nu o să fie imediat”. Iată cum, la fața locului și „la fața limbii”, înveți și sensurile practice, uzuale, din afara dicționarului, pentru diferite cuvinte.

Până să învețe română, Philippe Gustin a învățat engleză, rusă, maghiară și germană: „Limba română este o limbă latină și este mai ușor decât o altă limbă, precum limba maghiară – limba maghiară este o limbă destul de grea. Dar este și puțin periculos, pentru că, după cum am spus, se poate să înțeleg foarte repede, dar este puțin greu să vorbesc. Și este întotdeauna greu pentru mine să vorbesc și scuză-mă dacă nu vorbesc foarte corect”, încearcă ambasadorul o comparație între limbile străine pe care le cunoaște.

La finalul întâlnirii cu ambasadorul Philippe Gustin, am avut parte de un moment literar franco-român. A pregătit unul dintre citatele lui preferate, două versuri din „L”Art poétique” (1674), a lui Boileau. Ne-a recitat în franceză, după care a tradus și în română:

„Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,// Et les mots pour le dire arrivent aisément”

„Ceea ce este limpede gândit se exprimă clar, // Iar cuvintele vin ușor”.

„C”est tres beau ca. Și se poate aplica în toate limbile”, spune, după care așteaptă să îi facă semn una dintre membrele echipei de comunicare dacă s-a descurcat bine. S-a descurcat.

Episodul britanic: Româna din Narnia

Românii sunt norocoși. Diplomaților străini le place limba română. Dovadă – ambasadorul Marii Britanii, Martin Harris (venit la post în 2010), probabil cel mai cunoscut vorbitor „diplomatic” de limba română. Recită din Eminescu, Miorița sau chiar Plugușorul. Când îl asculți pe Harris vorbind în română, este imposibil să nu vezi pasiunea pentru această limbă, dar și pentru istoria României, despre care citește foarte mult.

Mai mult, se folosește de română ca să ne promoveze țara și cultura. Îl citește pe Eminescu și recită „Revedere”, ca să ne-nvețe să ne păstrăm pădurile.

L-am întâlnit pe Marin Harris la ambasadă și ne-a invitat într-un spațiu relaxat, ce recreează atmosfera britanică de acasă. Un pub, tapetat cu o fotografie imensă, pe un întreg perete, ce te trimite direct în Anglia ambasadorului Harris, pe o străduță londoneză, flancată de cabinele roșii de telefon.

Pub-ul cu măsuțe și scaune înalte, dotat cum se cuvine cu whisky scoțian bine învechit și cu bere la draft, o masă de biliard, darts și decorat cu harta amețitoare a metroului din Londra și două mingi de rugby, te duce cu gândul la un singur lucru: un petic de Britanie teleportat în București. E locul de refugiu și relaxare al diplomaților britanici, inaugurat în vara acestui an. Din acest decor britanic, am vorbit despre România, despre limba română.

„Mămăliga cu smântână”, dovada că știi românește

La fel ca omologul francez, Harris a fost inițiat într-ale limbii române în Anglia natală, când a fost decisă numirea lui. A avut câteva cursuri la Foreign Office (echivalentul ministerului de externe), din Marea Britanie. Adevăratele lecții de română le-a luat în România, înaintea de a se instala la ambasadă.

A ajuns la Iași, unde a avut parte de așa-numitele „immersion trainings”, un fel de pregătire la fața locului, 24 de ore din 24, o simulare de românitate. A stat trei săptămâni la o familie de români din Iași, timp în care mergea și la cursuri de română. Aici a învățat bazele, iar prin „baze”, gazdele lui s-au îngrijit ca oaspetele diplomat să știe inclusiv să ceară „mămăligă cu smântână”.

„Pentru mine a fost o plăcere să învăț limba română. Am învățat limba franceză și am învățat și limba rusă. Deci a fost un avantaj, fiindcă, pentru mine, o limbă latină nu e ceva dificil, dar a fost o problemă cu influența limbii ruse, pentru că este un element de influență slavă în limba română, din cauza ‘limbii” Bisericii. Și am accentuat aceste cuvinte slave, ca ‘este o strădanie veșnică”, de exemplu. Pentru profesorii mei, a fost amuzant”, rememorează ambasadorul, vorbitor și de rusă, ucraineană și franceză.

Când a ajuns la post, stafful ambasadei a vorbit mult cu el în română, tocmai pentru a nu uita „mămăliga cu smântână” învățată la Iași. Lecții a luat în continuare, de la un profesor de la o școală particulară. Le ia și acum, săptămânal. Înainte de fiecare apariție publică, vorbește cu echipa lui în română, pentru a-și face „încălzirea”.

Limba, istoria și religia. Plus o Crâmpoșie selecționată

„Eu cred că pentru un diplomat e foarte important să înțeleagă trei lucruri: limba străină, istoria și religia unei țări. Eu cred că, înțelegând aceste trei lucruri, e mai bine, e mai ușor să fii un diplomat de succes”, explică Harris, întrebat de ce a învățat limba română, când, la fel ca Gustin, ar fi putut să își vorbească limba.

Îl provoc la o discuție despre cuvinte și expresii în română, discuție care devine foarte practică. „Pentru mine, e ușor să pronunț ‘Fetească neagră” ‘Crâmpoșie selecționată”, dar încă e mai greu să pronunț ‘Tămâioasă”. Acesta este un cuvânt greu pentru mine”, mărturisește ambasadorul, Crâmpoșia selecționată fiind și vinul lui favorit.

Dincolo de cuvinte mai greu sau mai ușor de pronunțat, spune că de degustat le-a degustat pe toate „cu mult drag”.

Ce ar alege ambasadorul Harris din bibilioteca-i națională? Shakespeare, Bacon, Bronte, Dickens, Austen, Conrad – oricare dintre aceste nume? Dar nu. Îil alege pe C.S. Lewis, unul dintre autorii lui preferați. De altfel, la începutul lunii noiembrie, diplomatul a fost la Iași, la un simpozion dedicat autorului englez, unde a adus o ediție princeps din „Cronicile din Narnia”.

Din cartea-i prețioasă, „Cronicile din Narnia: Leul, Vrăjitoarea și Dulapul”, Martin Harris a ales să ne ofere un paragraf simbolic. Scoate un bilețel roz care îi servește drept semn de carte și-l citește în engleză. Pe urmă, închide cartea și spune, într-o română impecabilă: „Acum citesc în limba română”. Ia o carte mare, cu coperte cartonate. Aceleași „Cronici din Narnia”:

„- Haideți!, strigă domnul Castor, care aproape dansa de încântare. Veniți să vedeți! E o lovitură cruntă pentru Vrăjitoare! Se pare că puterea deja i se clatină.

– Ce vreți să spuneți, domnule Castor?, întrebă Peter.

– Nu v-am spus că ea a făcut să fie mereu iarnă, dar niciodată Crăciun?, explică domnul Castor. Nu v-am spus? Ei, acum veniți să vedeți!
Atunci, urcară cu toții și văzură. Era o sanie și era trasă de reni cu clopoței la ham, dar erau mult mai mari decât renii Vrăjitoarei.

Și nu erau albi, ci bruni. Iar în sanie era un personaj pe care toată lumea îl recunoaște de cum dă cu ochii de el. Era un om uriaș, îmbrăcat într-un veștmânt de un roșu strălucitor, cu o barbă albă imensă, care i se revărsa ca o cascadă peste piept. Cu toții îl cunoșteau, pentru că, deși ființe ca acestea vezi doar în Narnia, le vezi fotografiile și auzi despre acestea și în lumea noastră, lumea din partea aceasta a garderobei.

Dar când le vezi în Narnia, e oarecum diferit. Era atât de masiv și atât de bucuros și atât de real, încât încremeniră. Erau bucuroși, dar și solemni.

-În sfârșit, am sosit! Nu m-au lăsat să intru în țară multă vreme, dar am pătruns în cele din urmă.

Aslan e pe drum. Puterea vrăjii ei slăbește”.